40 de ani

40 de ani

Cadoul meu de 40 de ani e acest blog, de fapt e un catharsis prin scris de care am nevoie în această perioadă a vieții. M-am hotarât să scriu, public, nu doar în jurnalele mele, în ciuda îndoielilor pe care le am în ceea ce privește talentul. Mereu mi-am dorit să scriu, m-am visat de mică o scriitoare, dar nu m-am considerat niciodată suficient de talentată. Acum o fac. Nu o mai gândesc. Ce dacă nu am talent, ce dacă nu mă va citi nimeni, ce daca mă vor critica cei ce mă vor citi (dacă vor rătăci câtiva pe blogul meu)…o fac pentru mine, așa, imperfect. Mă eliberează, mă expune, mă face vulnerabilă în fața celorlalți, de a căror judecată m-am temut toată viața. Vreau să îmi asum acum acest risc, să vedem ce se întâmplă. Vreau să văd de ce m-am temut tot acest timp. Care e cel mai rău lucru care se poate întâmpla?! Voi scrie despre mine, despre trăirile mele, despre împlinirile și neîmplinirile mele, despre suferințele mele (presimt că asta va fi un subiect des abordat), despre cum sunt construită eu în interior, despre încercările mele de a mă cunoaște și a-mi vindeca părțile rănite și poate despre multe alte lucruri care nu-mi trec acum prin minte.

Azi împlinesc 40 de ani. Nu știu când a trecut timpul ăsta. Exteriorul îmi este modificat, nu mult, ce-i drept, dar în interior parcă există o ființă neschimbată. Sunt tot eu, cea de la 2 ani, 7, 15, 25, 30. Același observator care privește lumea și reacționează emoțional la interacțiunea cu ea. O bucată din Dumnezeu pusă în acest trup (pe care nu am știut să îl iubesc ca pe un dar de la El) menit să experimenteze viața pe pământ, cu bune și rele, cu toată suita de trăiri.

E primul an din cei 40 în care tata nu îmi ureaza “La mulți ani”. Încep o nouă etapă a vieții mele cu un gol imens în mine, fără un pilon important – tata. Dacă mi s-ar putea radiografia sufletul, acum ar arăta trunchiat, incomplet fără tata, dar știu că el oricum e parte din mine oriunde s-ar afla. Cu siguranță îl voi aborda în multe dintre postările mele viitoare.Macul din imagine este pentru el, reprezintă copilăria mea, relația mea cu tata, sinuoasă ce-i drept, dar minunată în prima parte. Și de ce nu, aș putea să îi dedic acest blog, să încerc să recuperez prin exprimare scrisă ceea ce nu am reușit cât timp l-am avut în viață.

Jung a zis că adevărata viață începe la 40 de ani, iar până atunci e cercetare. Nu sunt sigură că el a zis asta, pentru că am găsit citatul pe internet, nu în vreo carte de-a lui, dar mi-a sunat bine. Îmi dă speranța că tot ce am suferit nu a fost degeaba și poate reușesc să culeg roadele chiar în viața asta, nu să aștept viața de apoi sau vreo reîncarnare. Aș vrea să cred că suferințele ne modelează, că au rostul de a ne pregăti pentru ceva frumos ce va urma. Adică un soi de gândire opimistă care mă ajută să trec peste greutăți. Cât de adevărat e…încă aștept să aflu.

Nu e ușor să vorbesc despre mine. Chiar dacă mintea vorbește în permanență, că asta e natura minții, e greu să mă surprind pe mine dincolo de gălăgia ei. Și mai scriu și din pălăvrăgeala ei și mai scriu și din mine. Acest “mine” care stă calm și neclintit la tot ce i se întâmplă. Când zic “calm” nu înseamnă că dețin vreun echilibru interior care mă face să fiu zen, ci că orice trăiri aș avea, fie că e bucurie, fericire, tristețe, disperare ori depresie, oricât de mult ar dura, după ce s-a dus toată energia emoției respective, revin tot la mine, acel suflet bătrân și de neclintit parcă întors de la joacă.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *