iubirea la 40 de ani

La 40 e la fel de ușor să iubești, dar nu mai poți să te arunci

La 40 de ani e la fel de ușor să iubești ca la 20, dar devine greu să te arunci. Ești deja trecut prin multe, ai suferit de “n” ori, cunoști nu doar fericirea trăită prin iubire, dar și suferința. Și chiar dacă starea de fericire, de beatitudine de la început, pe care ți-o asigură iubirea este una pentru care merită să te arunci, rănile pe care le ai în suflet de la eșecurile trăite te fac mult prea precaut. Poate că la 40 poți trăi iubirea cu o intensitate și mai mare decât la 20. Dar, apare rațiunea, ca un părinte care vrea să-și protejeze copilul de durerea din dragoste. Diferența este că părintele, oricât ar încerca, nu reușeste să stăvilească avântul, pofta de viață și de risc a tânărului de 20 de ani, dar rațiunea da. Omorâm sentimente frumoase în sufletele noastre prin analiză, precauție, comoditate și prea multe temeri (de abandon, de risc, de eșec, de intimitate etc).

De nervi nici nu am mai scris aici. Era prea frumos să fie adevărat. Am stat ca doi proști și ne-am facut declarații de dragoste. Mie nu-mi venea să cred ce aud, tremuram efectiv. Îmi era greu să-l cred, era prima discuție deschisă, sinceră pe care o avusesem. Nici el nu mă credea. În așa hal fusese comunicarea dintre noi de până atunci, că nu credeam nici unul ce spune celălalt. Ne-am jurat că e adevărat. M-a chemat la el, mi-a zis “iubire, te-am așteptat o viață”. Nu m-am dus. N-am putut. Aveam nevoie să procesez informația, eram șocată. Ca orice femeie ce-l așteaptă pe Făt-Frumos, am început sa visez la “noi”. Îmi imaginam că de a doua zi vom fi împreună, el se va trezi cu mine în gând (și eu la fel), vom dori să petrecem timp împreună, că-mi va scrie (a și zis că va face asta), că atunci când mă voi trezi voi avea cel puțin un mesaj romantic în telefon. Și multe alte așteptări…irealiste. I-am și zis, în “glumă”,  “Să nu te prind mâine că ai glumit”, convinsă fiind că îmi va scrie a doua zi, la cât de dedicat părea.

A doua zi m-am trezit entuziasmată, cu gândul la el și la ce mesaj minunat trebuie că mă aștepta în telefon. NIMIC.Nu aveam niciun mesaj. M-am gândit că e ocupat și îmi va scrie mai târziu. Rămăsese din discuție stabilit cumva să merg a doua zi la el, dar trebuia să formuleze el invitația, nu mă duceam eu pur și simplu. Eram pregătită încă din seara precedentă să merg la e, abia așteptam. Nu mi-a scris nimic toată ziua. Aș fi vrut să am tăria să nu îi scriu, dar n-am avut-o. I-am scris. Am avut un schimb de replici reci, nimic care semăna cu seara precedentă. Niciun dor, nicio nerăbdare, nicio bucurie că vorbește cu mine. I-am spus că dacă e așa schimbător eu mă închid. Nu doar el are temeri, am și eu mecanismele mele de apărare. Nu doar el poate să dispară și să apară când vrea.

A dispărut două săptămâni, până ne-am întâlnit întâmplător la o terasă. Eu speram să îl găsesc la acea terasa, el nu știa ca sunt acolo. A venit către mine. Eu eram într-o discuție cu un tip. M-am blocat, în momentul acela mi s-a activat un mecanism de apărare și am intrat în starea mea de femeie în control, impenetrabilă, care nu simte nimic. L-am pupat pe obraz cordial, apoi mi-am văzut de discuție. S-a dus să caute o masă și m-a chemat. Eu eram cu o verișoară, am luat-o după mine. Se așezase pe bancă asfel încât să am loc lângă el, dar eu m-am așezat vizavi de el. Am vorbit banalități, cu ceva trimiteri nu chiar subtile către situația încurcată dintre noi. Mi-a reproșat că nu l-am anunțat și pe el că vin la terasă. Am mai sesizat niște reproșuri pe acolo… Eram amândoi blocați. Eu tot în starea de ființă superioară, pe care o sesizase și el. Ce nu știa el era că era o mască doar, că aș fi vrut să îi pot arăta altceva, dar nu eram nici singuri și nici de el nu eram sigură că simte ce pretindea cu 2 săptămâni înainte. L-am pupat din nou pe obraz și am plecat. Pe drum, după ce m-am detașat de măști, am realizat cât de mult îmi doream de fapt să mă țină în brațe și m-a apucat un dor nebun.

I-am scris:

eu: “Mi-aș fi dorit să mă ții în brațe.”

el: “Păi de ce nu te-ai așezat lângă mine? :)”  (logic)

L-am sunat, am vorbit câteva minute la telefon. El era cu niște prieteni și m-a cam expediat. Ca orice bărbat orientat către soluții a încercat să vadă dacă îmi poate rezolva problema – să mă țină în brațe, dar a doua zi trebuia să se trezească de dimineață, prin urmare nu ne-am văzut. Părea rece, neinteresat, pe când eu mi-a fi dorit să simt că nu mai poate fără mine. Iluzii….

Din nou mi-am călcat pe inimă și i-am scris tot eu, aseară, să îl întreb cum a fost la plimbare. Nu mi-a răspuns încă, deși a citit mesajul și a fost online de multe ori.

Nu mai sunt la vârsta la care să-mi hrănesc sentimentele cu iluzii – el să fie indiferent, iar eu și mai îndrăgostită. Pentru mine iubirea există în două feluri:

  • Dacă e doar din partea mea, păstrez sentimentul în suflet și îl las să existe necondiționat și fără să am vreo aștepare.
  • Dacă e reciproc, am nevoie să simt implicarea, nu indiferența. Jocurile puerile nu mă mai atrag de mult timp. Eu nu-mi hrănesc iubirea cu indiferență. Nu mă stimulează, ci mă dezactivează. Vreau să simt pasiunea, dorul, iubirea, deschiderea, vulnerabilitatea, conexiunea profundă, comunicarea dincolo de cuvinte.

Am un sentiment frumos pentru el. Nu știu dacă e iubire, dar e ceva cald și blând care îmi umple sufletul si care am văzut că se poate transforma în “nebunie” dacă îmi răspunde la fel. Dar pentru că nu e cazul, am revenit la feeling-ul liniștit, care poate exista acolo fără să deranjeze pe nimeni, alături de tristețea pe care o resimt de când mi-am dat seama că “noi doi” a fost și va rămâne un vis frumos.

“Love never fails, people fail on love”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *